Şi ei coborau încet, era frig şi corpul cerea căldură. Nu aveam energie necesară nici pentru respirat. Mă îndreptam lent spre pereţii reci, dar feriţi de rău. Urmele-mi rămîneau în puful alb şi ameninţător. Ei toţi erau acolo şi nu ne priveau. Vorbeau, rîdeau, dar nu ne privieau. Ahh… nu erau mulţi…nu era nimeni. Eram doar eu, la prima..chiar prima cea mai frumoasă.
Cămăruţa era întunecată; printr-o crăpătură orizontală intra acea chemare spre mai bine. Mîna trecută prin părul meu şi acel “Mhmm”, mă făcură să tresalt. Urmară un “doh” nefiresc şi un suspin spre viitorul urît.
Fiinţa mea nu era prezentă în timp şi spaţiu; era oarecum în viitor. Aveam revelaţii: ce frumos e acum, ce frumos va fi mîine şi cît de bine o să fie peste o săptămînă; mirific şi mirobolant încă vreo 2 luni, restul 4 au fost coşmar; dar după, dapă ce se va termina, ce va fi cu sufletul şi suflarea mea, ce se va întîmpla cu toate şi unde se vor putea regăsi? Dacă ea durează 3 ani, eu cum voi supravieţuii atît timp fără să mă doară, fără să fie răni deschise? Şi am revenit în prezent. Şi vorbele lui erau prea clare. Era o întrebare prea simplă cu un dublu înţeles: “La ce înstrument mai cînţi?”. Şi nu am ştiu ce să răspund, nici acum nu aş şti. La ce instrument? E atît de simplu (şi fără atît de complicat), de nefiresc. Am urît clipa aia. A fost cea mai mirifică din tot rezumatul, şi eu am urît-o.
Pînă la urmă am răspuns, de fapt am răspuns foarte repede, dar a durat o eternitate, în mintea mea, în suflarea şi timpul meu.
Se auzeau alte amprente. Ne ascundem după colţ şi urmează o tentativă de îmbrăţişare. Timiditatea mă compeşea şi nu am putut face faţă. Aş fi rămas veşnic în acea hibernare între două breţe reci.
A urmat un drum lung. Cu nişte cuvinte fără sens şi parcă un semn către visare. Am vrut să răspund la gest, dar eram terminată. Au mai urmat cîţiva paşi şi apoi acel mirific deznodămînt.
Mîinile lui reci s-au apripriat de faţa mea. Simţeam un fior în mine, ceva bătea din ‘năuntrul meu cu putere. Îmi tremuram picioarele. Era frumos. Mîinile lui se încălzeau încetişor. Ale mele se sprijineau perfect de pieptul lui. Era magie. Era perfect. Nu mai ştiam nimic. Vedeam un negru şi plăcerea era perfectă. Mi-am pus mîinile într-ale lui şi era plăcut. Imi tremurau. Ii tremurau şi lui. Era un tremurat superb. M-a stîrns tare în brate. Obrazul meu se mîngîia de al lui. Un zgomot se aude din spate. Un nene se uita cu ochi mari de bufniţă la noi. Se strică toată magia. Îi privesc ochii. Îmi muşc buzele şi zîmbesc.
Acel prim început s-a sfîrşit, acea primă oară care nu mai avea să vină. Regretul neputinţei mele l-am păstrat încontinuu.
Doream clipa infinită, dar devenea infectă… s-a infectat în amintire.
